Aparțin unui portret fără retușuri pentru cei mai mulți ce mă privesc, însă cei ce mă văd, pot înțelege că sunt plină de goluri. Am mers desculță și am tălpile însângerate, însă continui să conturez acest portret cu pași largi și linii strâmbe, căci cele drepte mi-ar îngrădi prea aspru tâmplele și-ar deveni reci, astfel că nici tu nu le-ai mai atinge, de teamă că nu vei înțelege răcoarea lor.

Mă întreb dacă genunchii-mi sunt suficient de moi pentru atunci când tălpile nu or
mai rezista și va trebui să ating cu ei pământul. Mi-ar părea rău ca ei să zdruncine cumințenia pământului cu dorința lor de a continua portretul, dar cu linii mai grosolane și lipsite de pași, doar dâre lungi și pline de goluri, pentru ca nu cumva să nu mă recunoști.

Iar când ai să mă uiți, să se reverse tot testamentul ce l-am ascuns sub acest portret, pentru că doar atunci vei fi vrednic a tot ce eu nu mai am: portret. Acolo vei găsi tot ce îți lipsește, căci cu multă grijă am lăsat tot pentru tine în urmă, chiar de nu vei înțelege pentru ce și de la cine, alege doar cui vei dori să lași totul mai departe.

Să nu strigi și nici să nu ceri, știu că nu vei simți ajunsul, iar nevoia îți va sufoca porii, dar tu nu vei ști că uitarea îți aduce tot ce ai nevoie, tot ce poți găsi dincolo de acest portret … neterminat de retușat!