Beau apă din căușul mâinilor și nu servită în pahare de cristal, dar știu că-i apă de izvor curată și nu apă otrăvită de cei ce mi-ar turna-o în pahar, în semn de servilitate. Îmi întind inima pe iarba moale și proaspătă, și nu pe-un pat de mătase cu ghimpi ascunși. Da, e-așa de plăcut să respiri aerul pur, departe de fumul ce toți parcă abia așteaptă să ți-l sufle în nas, doar să-ți înece măcar un pic zâmbetul ce se-ncăpățânează să îți aparțină veșnic.
Ai oferi și lor din pacea ta, dar ei sunt mult prea ocupați în a lua de la tine, încât să fie capabili să primească. Azi, o relație e mai puțin decât o legătură, iar o legătură e nimic pe lângă o contopire atât de perfectă a două jumătăți ori chiar sferturi de suflet. Dar dincolo de compromisuri, dureri și lacrimi, poți să bei, în continuare, din căușul mâinilor și să înghiți cu tot cu nodurile în gât. Ajunge până în stomac, unde te otrăvește mai rău decât orice venin, doar pentru că ai greșit în alegerile tale și ești atât de stupid încât crezi că e prea târziu să dezlegi nodul și să îți potolești în liniște setea.
Nu mai lași pe nimeni să te atingă, nici chiar pe tine și aștepți în mijlocul ploii să-ți fie spălat stomacul, să se dizolve nodurile și să uiți să mai înnozi altele, doar de dragul izvorului.