Iubirea e precum un copil, atât de sfântă între doi oameni. Niciodată nu poate rămâne orfană! Unii nu-și cunosc copilul o întreagă viață, dar îl caută neîncetat, alții cresc copilul altcuiva, visând la propriul copil pierdut ori negăsit. Cei mai damnați ori binecuvântați sunt cei cu mai mulți copii, însă în acest sens, vei rămâne aproape doar de unul dintre ei, fără a răni pe ceilalți. Nu vei putea nicicând, nicicum, nicăieri să ucizi proprii copii, rămân nemuritori chiar și în fața neclintitei uitări ori a frivolei morți. Dă pace copiilor tăi, chiar de nu le poți fi alături, nu îi răni ori refuza dorința arzătoare de exprimare.

Dacă al tău copil e mult prea mare azi pentru a-l cuprinde în brațe, nu-i nimic, lasă-l pe el să o facă, bucură-te de căldura sa. Nu încerca să explici distanța în km de timp ori pași de uitare, nu vor înțelege și oricât și-ar dori să se stingă, nu ar găsi nici o cale, numele lor tot Iubire va fi, poate vor crede că s-au transformat în Furie, Ură, Resentiment, Regret, Dezamăgire, dar când te vor privi în ochi își vor regăsi reflectată esența. Lasă-i departe, dacă așa e menit, dar nu îi ucide, dezvăluindu-le că așa va fi pentru totdeauna, amintește-ți, nu pot muri, iar asta nu va face decât să se nască o dorință în ei de neîmplinit.

Or să curgă nori de lacrimi, dar n-ai să știi că și Iubirea are copiii ei: Speranța, Dorul și Fericirea, doar îi vei întâlni în drumul tău și vei simți acel fior neînțeles: “Te cunosc de undeva?!”