Strângi cărbuni încinși între tine și piele, îți țâșnește cenușă prin pori , dar vântul știe că e tot ce-ți rămâne la final de plânset, așa că ți-o lasă lipită de lacrimi, pentru că în timp să devină scut. Oricine ar râde în fața unui scut de cenușă, fără să știe că ai tăi cărbuni, încă, mocnesc dedesubt și e nevoie de o firmitură de atingere și tot ce e străin de ființa ta ar arde. Așa că te crezi invincibil într-o luptă în care te-au forțat să fii și din care nici nu știi dacă-ți dorești victoria ori pacea!

Iarna vine .. și nu știi dacă mai ai răbdare … să aștepți ori … să rămâi!

Să fie gerul ce va stinge cărbunii?! Ori cenușa va îngheța seacă pe tâmplele tale ce îmbrățișează frânturi, frânturi de gânduri ce nu mai pot deveni amintiri.