Creștem mici … o dată cu anii care trec și ne șlefuiesc, mici, mici … cu esențe atât de tari, doar dacă aflăm, învățăm și acceptăm cum viața noastră se măsoară în înălțime și nu în lungime. Omule mare, oare te vezi în oglindă cât de mic ești? Oare vezi în copilul de vis-a-vis cât de mult încape în corpul lui mic și fragil?
Cred că de aceea ocrotim cu atâta gingășie și iubire corpurile mici, pentru că, undeva departe în noi, știm că … acolo e mai mult decât putem vedea, auzi sau pipăi, doar putem simți. Uităm, însă, adesea, când ajungem la maturitatea acestui înveliș, că … el, încă, e fragil și e necesar să îl protejăm cu aceeași delicatețe și devotament. Deschide brațele și cuprinde-ți existența într-o îmbrățișare care să te poarte lin prin lume, astfel că … atunci când e cald, esența ta să se volatilizeze, fără să se risipească, iar când e frig, să se conserve, fără să se estompeze.
Am crescut mici și, doar la final, am înțeles că dorința de a crește “mari” din copilărie era atât de diferit îngrădită și proiectată pe retina noastră, decât am aflat-o noi la destinație, fiecare parcurgând o călătorie unică și atipică.