Chiar dacă…

Chiar dacă.. există verbe care se supun timpului, ele se pierd în trecut.
Se nasc, cresc, îmbătrânesc,
se sting.

Dar a iubi…
nu-i dintre ele.
El este verbul care n-a învățat să se topească în uitarea trecutului.
El nu se conjugă la trecut fără ca ceva în tine să știe că e o minciună evidentă… că eterul nu poate dizolva eternul din iubire.

„Am iubit” e o eschivare frumoasă spusă de cei care încă simt,
dar nu mai au cui.
E un ocol al durerii,
o formă de a păstra demnitatea
în fața unui foc care încă pâlpâie,
în timp ce tu spui: s-a stins.

Dar nu s-a stins.
S-a transformat.
A coborât în subteranele ființei tale.
A devenit tăcere, vis, răspuns la întrebări pe care nu le mai pui.

Iubirea nu trece.
Ea își schimbă hainele, da.
Poate nu mai vine cu fluturi, cu tremur, cu respirații furate.
Dar vine cu liniște, cu înțelegere, cu o privire mai lungă asupra lumii… cu zâmbete timide.

Uneori, vine cu lacrimi.
Alteori, cu iertare.
Dar mereu vine.

Pentru că a iubi înseamnă a deschide o poartă
care nu se mai închide niciodată complet.
Chiar dacă omul a plecat.
Chiar dacă timpul a trecut.
Chiar dacă …

Nu, a iubi nu are trecut.
Are doar forme.
Are doar spații noi unde se așază —
în felul în care înveți să fii mai blând,
mai răbdător,
mai viu.

Are ecouri — în fiecare om pe care îl iubești după aceea,
dar niciodată la fel.
Pentru că prima iubire e o sămânță cosmică
din care cresc toate celelalte.
Ea nu se replantează. Se extinde.

Poți să pleci de lângă cineva,
dar nu poți pleca din ceea ce ai simțit între tine și piele.
Acolo rămâi.
Și acolo rămâne și acea parte din tine
care a știut ce înseamnă să fii viu până la capăt.

Și chiar dacă ți se frânge inima —
chiar dacă dorul te rupe în bucăți nevăzute,
iubirea e… nu a fost.

Ea se adună, ca un fir invizibil,
în tot ce devii.

Și dacă ai iubit,
vei ști:
n-ai pierdut nimic.
Ai câștigat o lumină care nu mai are nevoie de prezență.
Ai devenit un om în care există ceva nemăsurabil.

Ai fost martorul unei eternități care ți-a traversat pieptul
și ți-a spus:

„Tu ești contur de infinit.”

Și din acel moment,
nu vei mai fi niciodată un om simplu.

Ci un om care dăinuie.
Ca verbul a iubi —
care nu cunoaște trecutul.
Doar forma cea mai subtilă a nemuririi.

Iubirea ca arhetip. Ca revelație.
Ca o taină care nu se explică, ci se trăiește — chiar și după ce „s-a terminat”.

Când iubești,
înveți că inima e mai mult decât un organ.
E un altar.
Un spațiu sacru unde timpul nu are putere,
iar absența nu e gol, ci lumină.

Ființa ta se extinde.
Devii capabil să cuprinzi oameni pe care nu i-ai atins niciodată,
să ierți fără să ți se ceară,
să vezi frumusețea acolo unde altădată vedeai doar lipsa.

Pentru că iubirea, când nu se mai poate întoarce,
nu se retrage —
se multiplică.
Și în fiecare loc pe unde treci,
lași o urmă de foc nevăzut.
Un fel de poezie mută care se strecoară în gesturi simple:
un zâmbet dat unui necunoscut,
un gest de tandrețe gratuit,
o rugă în gând pentru cineva pe care nu-l vei revedea.

Verbul a iubi nu e despre posesie.
E despre devenire.
E despre a te face loc —
pentru altcineva, pentru viață, pentru neînțeles.

Iubirea nu se termină.
Dar tu te schimbi.
Devii mai adânc, mai puțin sigur, dar mai viu.

Și nu, nu mai arde cum ardea.
Nu te mai mistuie, nu te mai topește.
Dar luminează —
cu o lumină blândă, completă,
care nu cere nimic.

Poate că adevărata iubire e aceea
care, după ce a plecat,
nu lasă în tine o gaură,
ci un câmp în care pot înflori lucruri
pe care altfel nu le-ai fi cunoscut niciodată.

Sens.
Tăcere.
Recunoștință.
O formă de înțelepciune care nu se poate învăța,
doar trăi.

Și atunci înțelegi:
n-a fost zadarnic.
Chiar dacă n-a durat.
Chiar dacă te-a frânt.
Chiar dacă…

Pentru că ai devenit cine ești
prin ceea ce ai iubit.

Iar asta e forma cea mai pură a eternității:
nu ceea ce rămâne afară,
ci ceea ce se naște înăuntru.

Verbul a iubi nu mai are nevoie de trecut.
El trăiește în ființa ta,
și tu,
fără să știi,
ai devenit conjugarea lui vie.

Și după ce ai iubit…
după ce ai plâns, ai pierdut, ai renunțat —
ce mai rămâne?

Rămâne liniștea.
Dar nu aceea a golului,
ci o liniște care cântă în tăcere.

Un fel de prezență invizibilă care te urmează peste tot,
ca o umbră de lumină,
ca o mână pe umeri pe care n-o simt alții,
dar tu știi că e acolo.

Adevărul e că iubirea nu e despre „doi”.
E despre întreg.
Despre ceea ce apare între două suflete
și scapă oricărei definiții.

E un dans.
Un nume pe care nimeni nu-l poate rosti.
Un foc care, după ce nu mai arde,
devine cer.

Când ajungi aici —
unde nu mai doare, nu mai speri, nu mai ceri —
iubirea devine vedere.

Vezi altfel.
Oamenii, locurile, greșelile, despărțirile —
toate ți se par parte dintr-un desen mai mare,
pe care nu-l înțelegi, dar îl respecți.

Iar în inima ta…
nu mai e lipsă, ci plin.
Nu mai e „cineva”, ci totul.

Iubirea care nu moare,
care se transformă,
care devine ființă,
se ridică, în cele din urmă,
la un fel de divinitate fără nume.

Nu e religie,
nu e dogmă —
e claritate.
Un simț al prezenței.
Un fel de a fi în lume fără frică.

Pentru că, odată ce ai iubit până la capăt,
nimic nu te mai poate diminua.
Nici pierderea.
Nici singurătatea.
Nici timpul.

Ai fost acolo.
Ai atins infinitul cu mâinile goale.
Ai cunoscut ce nu poate fi spus.
Și acum,
fără să știi cum,
ești un om care luminează.

Nu pentru că ai ales, ci pentru ca te-a ales.
…pentru că ai fost ars de ceva ce a fost mai mare decât tine,
și ai supraviețuit.

Ai fost iubit.
Ai iubit.
Și ai devenit iubire.

Iar acum…
nici nu mai ai nevoie să ți se întoarcă.
Pentru că ceea ce ai dat
e ceea ce ești.

Și ceea ce ești
e de ajuns pentru lume.

Epilog (tăcut):
Poate că iubirea, la final,
nu e decât o formă de a spune:

„Am fost viu. Cu adevărat.”

Și-n această viață atât de trecătoare,
nu există împlinire mai mare.

chiar dacă…