„În acest trup …

„În acest trup a trăit cândva un suflet.”
O clipă de infinit prinsă în conturul materiei.
O respirație a necunoscutului, strânsă în formă,
ca și cum eternitatea însăși ar fi vrut, pentru o clipă,
să simtă ce înseamnă să fie limită.
Sufletul — o scânteie căzută în densitate,
o lumină care învață greutatea, un ecou al cerului într-o cochilie de lut.
La început, el nu știe. Se confundă cu tot ce atinge:
timpul care îl mișcă, dorința care îl cheamă, zgomotul care îl absoarbe, mișcarea care îl poartă.
Crede că este ceea ce i se întâmplă.
Caută sens în reflexii, caută sinele în imagine,
fără să știe că tot ce vede e doar umbra propriei străluciri.
Dar în fiecare pierdere, în fiecare tăcere,
ceva se adună. O înțelegere, o întoarcere subtilă.
Sufletul începe să-și amintească:
că nu e ceea ce trece prin el,
ci ceea ce rămâne când totul trece.
Așa începe marea reîntoarcere.
Sufletul se adună din risipă, se recunoaște în liniște,
se desprinde, încet, de formă.
Își simte rădăcina nu în lume, ci în adâncul ființei —
în acel loc fără direcție, fără margini,
unde nu mai există „alții”, ci doar vibrația pură
care pulsează între „a fi” și „a deveni”.
Când se întoarce la sine, totul se simplifică.
Nu mai există dorința de a dovedi, de a fi înțeles, de a fi ales.
Doar existența — limpede, rotundă, suficientă.
O flacără care nu arde, dar luminează.
O prezență care nu caută sens, ci îl respiră.
Un ritm tăcut al ființei care se revarsă fără intenție,
ca o mare fără țărm.
Trupul se modifică, se stinge, revine în elemente.
Se destramă în aceeași tăcere din care s-a născut.
Dar sufletul… el nu dispare.
Se dilată, se contopește cu ceea ce l-a născut,
își reia forma originară — de lumină fără formă.
Nu moare, ci se eliberează de margini,
ca o picătură care se întoarce în ocean,
nu pierzându-se, ci devenind totul.
Și poate că atunci, când ecoul existenței se va fi stins,
când numele se va fi șters și pașii vor fi tăcuți,
va rămâne doar propoziția aceasta, suspendată între lumi:
„În acest trup a trăit cândva un suflet.”
Dar adevărul ei nu va fi despre trup.
Va fi despre lumina care a știut să se recunoască în întuneric,
despre mișcarea prin care infinitul s-a amintit pe sine
prin curgerea unei singure vieți,
prin clipa în care eternitatea a respirat în carne
și a numit acea respirație — om.
„În acest trup a trăit cândva un suflet.”
Nu e o elegie, ci o celebrare.
O mărturie a faptului că lumina a avut curajul să coboare în materie
și să-și amintească, printre umbre, propria ei origine divină.