Aspiri zilnic să inspiri după ce expiri, dar așa de des simt cum ți se taie respirația, suflet. Dar de ce, uneori, ții aerul în tine până ce simți că ți se-ntinde pielea subțire peste vene, iar alteori dai tot aerul afară fără să ți-l mai dorești înapoi, ci mai degrabă rămâi vid și tăcut. E aerul ce te învie tot mai toxic ori ai învățat să trăiești din clipe ce-ți astupă plămânii? Dar nu ești bolnav, suflet! Ci îți dorești prea mult să fii vindecat de o boală pe care doar tu știi că o respiri…
Nici tu nu mai știi de ce zâmbești atunci când ți-ai dori să fugi cât mai departe de toți cei ce te văd, de teamă să nu înțeleagă că asta-i parte din boală ta. Dar unde să mergi când trupul meu te ține aici și nu te ascultă, ci doar răstignește în neștire oala ta spartă dintre podea și fereastră, fără vreun gând să te vindece ori să îți aducă un vindecător ori să te ducă spre el … Așa de bine îți ascunde plămânii prin care expiri, inspiri boala, la care niciodată nu ai aspirat în clipele ce ți-au ciopârțit răsuflarea și ai crezut că acea euforie e fericire, fără să înțelegi cum încet, dar sigur, boala te gusta, iar acum e flămândă după tine.
Crezi c-ai să mori, suflet? Și-ai să te poți resemna? Ori de nicăieri o mireasmă nouă îți va inunda plămânii și vei dori să te îneci cu ea, vindecându-te?
Știi?!