Când apa…

Când apa te cheamă să o înveți.
Cum să echilibrezi teama, încrederea și a te lăsa purtat printre ele.

Apa este un element de care mulți ani m-am temut…
Nu când mi se lipea sub formă de rouă de tălpi dimineața, rece și delicată ca o mângâiere de început de zi.
Nici când clăteam pensula în paharul de sticlă, privindu-i dansul în cercuri colorate, ca un mic vortex al creației.
Nu m-a speriat când îmi potolea setea, nici când îmi mângâia gleznele obosite într-un râu de munte care știa să vorbească fără cuvinte.
Nu m-a speriat când îmi încetinea pașii sub ploaie sau când îmi țâșnea din pori sub formă de sudoare, amintindu-mi, cu o sinceritate tăcută, câtă apă zace, de fapt, în mine.

Am simțit-o blândă și binevoitoare și când mi se aduna în colțul ochilor sub formă de lacrimi de bucurie, de dor sau de furie. Am iubit-o când îmi spăla sarea mării de pe piele și când o auzeam, copil fiind, lovindu-se de acoperiș într-un ritm hipnotic ce îmi legăna somnul.

Dar apa m-a speriat atunci…
…când, în imensitatea ei, m-a chemat să mă las purtată, să-mi abandonez greutatea, controlul și să mă încred în ea.
M-a speriat când mi-a cerut să mă arunc cu totul în necunoscutul plutirii.
Să-mi dau voie să plutesc. Să alunec. Să nu lupt cu ea, ci să-i învăț ritmul.

Să învăț să înot la vârsta adultă a fost mai mult decât o lecție de coordonare și tehnică. A fost o lecție de abandon. De răbdare. De smerenie.

Mă întrebam mereu cum pot oamenii să înoate cu atâta lejeritate, ca și cum trupurile lor n-ar avea greutate, ca și cum legile fizicii se răzgândeau doar pentru ei. Eu? Eu simțeam că apa mă respinge. Că mă scufundă. Că orice gest greșit mă va trage la fund.

Adevărul era altul: nu apa mă respingea. Eu eram cea care nu-i dădeam voie să mă țină.

Fiecare lecție a fost o luptă cu reflexele formate din frică. Să-mi învăț respirația. Să-mi liniștesc gândul. Să-mi țin capul deasupra apei, dar și să-l bag la timp sub ea.
Să mă privesc în ochi în reflexia bazinului și să-mi spun: “Tu poți.”

Uneori m-am enervat. Alteori am râs de stângăciile mele. Dar de fiecare dată am înțeles mai mult din mine. Am înțeles că învățarea nu are vârstă, dar are ritm. Și că ritmul e al meu, nu al instructorului, nu al celor din jur.

Și da, acum plutesc. Încă nu cu grația unui delfin, dar cu bucuria sinceră a unui om care și-a dat voie.
Să învețe.
Să se lase dus.
Să înțeleagă că uneori, teama vine exact de la lucrurile care ne cer cel mai mult: încrederea.

Poate și tu te temi de apă. Poate nu de cea lichidă, ci de una simbolică — un început, o schimbare, un abandon. Îți doresc să-i dai voie să te țină. Și să te porți cu tine cu blândețea cu care ai vrea să fii ținut.