Când lacrimile-ți rămân în căușul ochiului, ce să crezi? Că ai ochii suprasaturați ori că nu mai e gravitație când închizi și pe spate plângi?!

Fața lipită de tavan, iar coloana vertebrală de canapeaua ce nu te știe drept stăpână, ci mai degrabă vorbitoarea unei limbi străine pentru toți ce au dormit sau nu vreodată pe ea. Nici când taci nu te înțelege, încă și tăcerea e străină. Și-ți coși nasturi pe piept, ca să te închizi la loc, pentru c-a-nceput să-ți fie frig pe canapeaua străină de pături ori îmbrățișări.

Aduni lacrimile ce nu au vrut să cadă și-ți potolești setea, iar restul le risipești în cioburi pe podea, amintindu-ți pe unde să nu mai calci, să îți păstrezi pașii desculți de răni, dar tăcuți, să nu îi audă nimeni când te apropii, dar, mai ales, când te îndepărtezi.

De ce ai vrea să îți lași urmele oamenilor ce ți-au dat drumul?!
Te-ai reîntoarce la ei alergând cu pași zgomotoși?!