Când te naști prima oară, mama este cea care te “împinge” în lumea aceasta, de cele mai multe ori, dintr-o nevoie proprie, dar … când te renaști, altcineva te trage din neantul în care ai murit și o face din iubire, cu siguranță!
Iubirea … un act mutual ce te salvează când mori, uiți, renunți, abandonezi să simți emoția vieții. Tot ea îți echilibrează respirația când te sufoci în rătăciri și reușești, în cele din urmă, să ajungi sau să te-ntorci la destinație. Iubirea e ca sunetul unui saxofon, într-o gară, noaptea târziu, cu răsunet umed și răcoritor, pe care nu îl uiți niciodată îndată ce îți inundă, măcar o dată, urechile până în cel mai îndepărtat colț al firii!
Pot trece km de timp, nenumărate vieți pot sălășlui în sufletul tău, dar … iubirea … iubirea va fi mereu aceeași în ritm și chip … în priviri și zâmbete … aceeași licărire, același susur, aceeași căldură când ți-e frig ori răcoare, când ți-e cald … Mereu exact ce ai nevoie când nimic nu-ți mai lipsește și totul e de ajuns!