Cerul, azi, miroase a fum și păcate, pentru că … mi le-am ars de teamă să nu le vezi și doar să tușești de fumul lor, alungându-le cu mâini disperate, nu cumva să te sufoci. E limpede acum, mă vezi?

Plină de cenușă, dar și murdară de lumină în jurul arsurilor … mă voi vindeca, nu-i așa? Ori mai bine să desenez pe-o hârtie cu ce tatuaj să îmi acopăr semnele? Să fie unul ce să îmi imite fidel sufletul ori doar pielea?

Aceeași culoare, miros, gust? Aceiași ochi, zâmbet, plâns?
Ai să îmi spui unde să retușez ori nu îți vei mai aminti cum am fost? Cine am fost?
Atât de tare a mocnit focul, că a mistuit tot. Cu atâta sete a ars, încât mi-am dorit să-mi fie frig, ca să mă pot îmbuiba din căldura lui, însă doar tâmplele mi-au fost reci și ude de sudoare. Acum s-au uscat și-s calde, iar restul trupului e rece sub arsuri.

Cerul e limpede, din nou, și miroase a primăvară, deși e abia decembrie. Îmi împăturesc genele și gândesc tatuajul.