Copilul – “fruct al iubirii” – copilul “se naște când iubirea nu mai încape în două inimi”! Atât de clișeic … și fals! Și, totuși, cum poate să mai dea “rod” acolo unde e uscăciune după ofilirea stinsă sub scrumul unui foc ce nici nu știi dacă a ars sau ce a ars?!
Copilul dă sens multor vieți fără de țel și-apoi este acuzat de abandon, când firescul zbor din cuib se întâmplă. De ce?!
Găsesc iubirea prea mică, gândul prea puțin, viața prea neînțeleasă și pașii prea scurți pe drumul către tine, copil pierdut în fiecare frântură de iubire, gând, viață și pași stingheri. Îți simt dorul, chiar de ți-am atins doar închipuirea, și nu pentru că n-aș avea sens, deși nu-l am, și nu pentru toate clișeele din lume, ci … îți simt lipsa, pentru că atât pot acum să simt mai puternic decât o iubire maternă … acest dor, această dorință de revedere, pentru că, da, ne-am văzut acolo unde niciunul nu-și mai amintește și atunci când nu am știut că suntem legați.
Te aștept … știu c-ai să mă recunoști … încet!