E simplu … Oamenii plâng după sensibilitate, iubire, inedit, unic altfel și când, în sfârșit, îl găsesc … habar nu au cum să reacționeze … faptul că s-au portretizat ca victimă le-a ocupat prea mult timp ca să mai poată, de fapt, visa la ceea ce poate fi când viața devine inedită, când iubirea altfel e pură, sensibilă, iar trăirile sunt unice.
Fire ciudată mai are omul, preferând să își plângă de milă, în loc să viseze și să își îndeplinească visele. Dar ce te faci când crezi că tu, ca și individ, poți fi îndeplinirea tuturor viselor persoanei care îți atinge măduva sufletului și … nu ești?! Începi să îți smulgi celulă cu celulă și … să le reordonezi? Poate … iese ce trebuie? Sau ucizi sensibilitatea, unicitatea, ineditul, iubirea, acel altfel sub forma percepției proprii … trăind, poate, până la moarte cu întrebarea “oare altcineva în lume mai râvnește acestea, dar nu se va speria când le va afla?”.
Dar e târziu! Ești departe de a mai avea aceeași ordine în fire și ai blocat de foarte mult timp capacitatea de a mai oferi!