În numele iubirii ai mușcat din atâtea liniști și le-ai mestecat până ți s-au tocit bătăile inimilor. Ai încruntat privirea cu ochii închiși și pumnii strânși. În spatele cortinei, ți-au mușcat buzele toate cuvintele de demult, încât nu uitaseși care va fi prima ta replică ce aveai s-o rostești de sub numele aceleași iubiri.
Adormi și te trezești în spatele ei, cortinei albe, ce parcă nu mai dorește să te poftească pe scenă ca să îți depui rolul și să juri că poți fi un actor sincer și … atât. Te întrebi dacă vor fi lumini pentru ca toți să te poată vedea ori va trebui să deschizi ochii și palmele să le-ntinzi ca să poți lumina tu însuți.
În sfârșit, cortina s-a retras și a promis să nu te mai rețină în culise, tu uiți replicile și improvizezi, un rol la care regizorul, nu s-ar fi așteptat în veci și schimbi totul, în numele iubirii și al cortinei. Te sperii pentru că spectatorii nu mai respiră, iar în sala e prea mult oxigen pentru ca singurul tău plămân să îl inspire. Ceri pauză, iar în cabină, deodată, simți că lămâia cu zahăr de pe bufet are mirosul bunicii.