Încă sunt lacrimile pe frunte, iar capul în pământ, cu toate rădăcinile ieșite prin ochii neclipiți. Deasupra pământului, mâinile tale dirijează literele unei povești, dar fără cap. Cu gândurile încleștate în noroi, după ploi, și seci, de prea mult soare. Continui să scrii ori să îi dictezi cuiva o poveste de care nu te declari mulțumit și nu crezi c-ai împărtăși-o altora, nici măcar sinelui nu i-ai reciti-o. Și-atunci scoți capul de sub pietre, îți smulgi rădăcinile din ochi și-i închizi, pedepsești mâinile ce ți-au făcut de râs talentul de dirijor, punând în scris culisele unei jalnice piese.

Alergi în căutarea ta, nu înțelegi unde te-ai lăsat, simți că ți-a putrezit rațiunea pe sub pământ, nici inima nu o mai auzi bine bătând.

Cauți, parcă, povești nespuse, dar ce se repetă mereu în trecutul tău și le derulezi, de parcă-s neterminate, dar tot nu e nici un final ce li-l poți dirija, fără cap.