M-am întâlnit cu viața și avea părul plin de rouă și ochii plini cu cer, iar sufletul, sufletul plin cu pace, dar era singură. Mi-a spus: “Draga mea, mulți oameni ai adăpostit în mine, dar, iată, ce vezi lângă mine?!”
Curioșii mei ochi însă nu au găsit nimic, nimeni lângă dânsa. “Privește-mă mai atent și vezi cum lângă mine ești chiar tu! Doar, uneori, mă primești înlăuntrul tău ca să mă simți, dar adesea îmi stai alături, exiști chiar lângă mine, fără să înțelegi că cerul pe care îl privești e chiar părul meu. Mi-aș dori-ntr-o zi să te-ndrăgostești de mine, să mă iubești și să mă dorești așa cum eu pentru tine simt dinainte să pășesc în ființa ta fragilă”.
Am încremenit … nici nu realizasem cei 24 de ani în care am clădit aceste gânduri … trăiri vieții mele. O aștept și acum să mă vrăjească, să mă îndrăgostească, dar ea nu știe că dacă ajunge să reușească, va trebui să mă renasc la infinit pentru acei ochi ori pentru acel cer. Ori mai bine să nu mor niciodată?