Pășești către un orizont șerpuit în fața ta de-a lungul culmilor unui deal… Te pregătești să urci… îți clătești gândurile în liniștea locului și îți limpezești negura minții prin trilurile păsărilor, când, deodată, un drum de apă se înalță, oprindu-ți pașii, chiar aici si acum! Susurul râului ce tocmai a oprit escaladarea unui drum, care te-ar fi dus pe-un vârf de pe care să vezi lumea, acum si aici, acest susur te ancorează în realitate, în peisaj și te contopește cu această curgere firească a sunetului și a apei prin albia râului.
Faci cale întoarsă, însă cu sunetul între tâmple îmbibat, acum știi că e acolo, deși nu îl mai vezi, îl auzi, cum în urma cu câteva momente nu l-ai perceput în acea liniște. E incredibil cum după ce prin vreun simț al firii primim o trăire, aceea se cuantifică în noi și rămâne parte din noi, chiar și după ce nu mai auzi, vezi, simți acea existență.

N-ai ajuns pe culme, însă altă cale te va înălța în acea direcție. Azi nu te-ai înălțat, ci ai plutit și curs cu râul, care te-a oprit și te-a eliberat, spre o vale care îți dă voie să măsori înaltul privind în sus, spre cer și nu invers! Râul nu e un obstacol ori o barieră, în drumul ales de tine, ci, mai degrabă, o îndrumare către ceea ce percepția ta nu și-a putut închipui că există ori e posibil de purtat în amintire, decât după ce a simțit prin toți porii, ireversibil, fără urme de uitare!
Iubire…