Să-ți găsești sufletul mototolit între un fulger și un tunet, dar să nu înțelegi cine ți l-a scos din buzunare și l-a lăsat oriunde în furtună. Oare poți să îți dorești să îți fi fost închis într-un seif ori în alte buzunare decât ale tale, dar nu în furtună? Ori să îl lași spălat și răcorit de stropi întregi de apă și încremenit de tunete și orbit de fulgere? Ca mai apoi să ți-l întinzi pe spatele unui curcubeu? Și ce te faci dacă lumina refuză să se alinieze în cele 7 culori și rămâi cu sufletul mototolit și murat în saramură lacrimilor dintre fulger și tunet?
E greu de zis ce alegi, așa că preferi să spui “Carpe Diem!”, fără să mai planifici un viitor despre care nu știi sigur decât că-ntr-o zi îți va rămâne doar trupul mototolit între lemn și pământ, fără urmă de suflet.
Rămâi cu ochii albi peste ferestre murdare de atâtea fulgere și cu urechile sparte de atâtea tunete și-ai vrea să plângi și să-ți vorbești, dar nu te vezi și nici nu te auzi în mijlocul furtunii pe care nu ai voie să o urăști sau s-o iubești, ci doar s-o trăiești.
Te-ntrebi până când? Dar soare când o să fie? Când din nou te vei plânge că prea cald și prea lumină e-n locul ce ți-a fost furtună. Și tot nu înțelegi ce ți-ar face bine, dar știi că nevoia este lipsa ajunsului, când ai una și alta n-ai și tot veșnic vei râvni după altceva, fără să consideri de ți se cuvine, ori nu. E teama că vine mereu un capăt de ață și ți se va părea prea scurtă pentru a-ți putea înconjura cu ea sufletul mototolit, în speranța că de îl vei strânge așa, niciodată nu se va destrăma.
E vântul cel ce te-ar scoate din furtună și ți-ar sufla sângele de pe răni, uscându-le, dar el nu știe că nu furtuna te-a rănit, ci chiar el în alergătură lui dintre tunet și fulger, speriat să nu fie atins. Dar îl iubești, în continuare, căci doar el te atinge nu doar pe piele, ci și în ochi până la suflet.