Simți pielea despicată și auzi viața năvălind prin ea. Acoperi rapid fâșia roșie, presezi puternic, obligând totul să rămână sub coaja ce se va forma în câteva zile. Îngrijești, sau nu, atent în tot acest timp cu bandaj ori cremă doar ca să obții coaja pe care cu nerăbdare o scobești, sperând să fie gata, să se fi vindecat, însă … de multe ori, fâșia roșie de viață se scurge din nou din tine, tot pe-acolo.
Oare vindecăm exteriorul, mai degrabă, decât interiorul pentru că pe cel din urmă oricum nu-l vede nimeni și nu ne supune unui interogatoriu stânjenitor despre cum ni s-a întâmplat ori de lipsa de tact proprie ori a altora de a ne proteja?! Puțini știu că unele răni interioare sunt așa de adânci, încât străpung țesuturi epiteliale și arată ca niște răni externe, doar că nu fac coajă, cu atât mai puțin se cicatrizează, doar … te vindecă!